Savu/boccelutadecuvinte

Rugaciune

Stii, mi-am amintit deunazi o discutie purtata demult, candva, undeva, cand eram doar noi doi.Tu.Eu. Imbatraneam impreuna atunci, si tu egoista, ai zis ca vrei sa pleci prima, cand va fi sa fie, sa nu suferi, sa nu bantui cu batranetile prin odai singuratica, bezmetica, plangand dupa dragoste.

Te-am strans in brate, te-am mangaiat, si am zambit tacut si impaciuitor.Iar noaptea, tarziu, cand tu dormeai senina, am privit catre cer, catre El si m-am rugat:

“Doamne, nu imi este frica sa mor, pentru ca nu sunt singur, o am pe ea. Dar Doamne, daca ea paraseste acest pamant inaintea mea, daca o vei chema la tine mai devreme, atunci da-i Doamne trupul norilor, iar mie binecuvantarea de a ma trezi in fiecare dimineata simtind gustul picurilor de ploaie.”

Stii…

M-am asezat putin pe o bordură azi, să știi. Iti poti imagina? Eu pedantul, atentul,asezat pe o bordura, undeva pe o straduta tacuta de pe langa Piata Romana? Era liniste. Casute batrane cu garduri acoperite de iedera prafuita. Si era soare,s i mi-ar fi placut sa fi langa mine, tu fumand cu pofta o tigare, in timp ce eu iti spun cuvinte-n lumina. Ai fi fost libera azi, si pana la amiaza cand deveneam completi, cand deveaneam trei , am fi fost numai noi doi.Eu spunand nimicuri amuzante si tu razand zgomotos ca de obicei.Ti-ai scutura zorzoanele ciudate si colorate, te-ai ridica si luandu- ma de mana am porni agale la pas pe strazi cu miros de toamna calie. Agale, mana in mana, fara directie, taman colo unde cerul se uneste cu pasarile. Ajunsi acasa,ti-as spune povestea unui sarut: “dintr-ala de-ti musc buza de jos… si buzele se completeaza si alearga la unison cu mainile si ti se inrosesc urechile… si devii slow … si-ti pleaca sangele din cap…in suflet si ne-am iubi patimas si natang, cu ochii la ceas, grabiti sa redevenim parinti. Dupa, m-ai trimite la dus si eu as refuza, pentru ca-mi place prea mult cum miroase pielea mea dupa ce se atinge de pielea ta.Tu, ai rontai o gutuie, plescaind de placere, si m-ai intreba si pe mine a mia oara daca vreau, desi stii ca iubesc gutuile cum iubesc placinta cu dovleac. Dar…

Stii, am citit azi ca se moare de dor.Putin cate putin. Zi de zi.

E liniste.Si e soare, si sunt singur, asezat pe o bordura, undeva pe o straduta langa Piata Romana. Si scriu, fara sa stiu cand si daca o sa citesti vreodata.Si ma gandesc ca daca ti-as desena umbra cu creta si m-as intinde langa ea …as fi mai aproape de tine decat sunt acum…

„Daca as fi stiut ca era ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as fi dat o imbratisare, un sarut si te-as fi chemat inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as fi stiut ca era ultima oara cand voi auzi vocea ta, as fi inregistrat fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as fi stiut ca erau ultimele minute in care te-as mai vedea, as fi spus “te iubesc”si nu mi-as fi asumat, in mod prostesc, gandul ca deja stii.”

Te iubesc…

Nu, nu sunt perfect.Si nu, nici tu nu esti perfecta.Si nu, nu vom fi niciodata perfecti.Si probabil ca vom mai rade, si probabil ca vom mai plange, si probabil iti voi mai scrie poezii, si probabil ca le vei mai citi, insa un singur lucru ramane constant, faptul ca te iubesc.Oriunde vei fi, si oricand si daca vei citi ceea ce scriu, sa stii ca te iubesc.Ai fost, esti si vei ramane intotdeauna visul meu.Esti motivul, speranta, ratiunea si fiecare vis ce l-am avut si sunt ceea ce sunt datorita tie, si stiu ca indiferent de ce se intampla si ce se va intampla, fiecare clipa petrecuta alaturi de tine este cea mai grozava clipa din viata mea.Si absenta ta doare, ma doare atat de tare, si imi pare ca te stiu din vremuri ancestrale, din lumi apuse demult, si poate ca am trait mii de ani pana sa ne intalnim si poate ca mereu a intervenit ceva sa ne separe, si poate ca ce se intampla acum este “la revedere” pentru inca o suta de ani si preludiul pentru ceea ce va urma.Mi-e teama, mama…Teama ca nu stiu daca distanta dintre noi te face sa-mi simti lipsa sau te face sa ma uiti..Si stiu ca nu o sa fie usor..O sa fie foarte, foarte greu, dar voi lupta, rasarit dupa rasarit, zi dupa zi.Pentru ca te iubesc, pentru ca te vreau, pe tine, tot ce esti, tot ce reprezinti. Nu-mi pot imagina viata fara tine..Si poate nu mereu am cazut de acord asupra unui lucru, si poate ca ne-am certat zilnic, si poate ne-am abitionat si incapatanat mereu, dar un lucru este cert, sunt nebun dupa tine.Si o sa scriu, si o sa iti scriu, zi de zi, panca cand vei citi, pana cand imi vei raspunde..Spune-mi ce vrei sa fiu si voi fi, voi deveni tot ceea ce tu iti doresti.

Pentru ca pur si simplu te iubesc…

Spune-mi…

“Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?”

Ma trezesc si gandurile imi sunt pline de fiinta ta, la aceleasi doua ore trecute de miezul noptii, cu aceeasi senzatie de sufocare, cu acelasi puls accelerat, cu aceeasi stare coplesitoare de dor si de singuratate.De dor de iarna cu parul in codite prins, cu stele-n cerul ochilor, dor de tine si de gustul tau de acadele.Stii, cand ne-am cunoscut atunci miroseai a acadele, iar ani dupa a vanilie si a prajituri…Ti-am spus atunci in una din nopti ca „Daca tu esti a mea, daca tu iti daruiesti eul tau-mie, atunci si eu o sa-ti daruiesc tie si tuturor celorlalti lucruri frumoase, unice in felul lor…Altfel, crede-ma, as inchide buzele si as tacea viata intreaga, caci nu ar putea vorbi cineva, daca te-a piedut. As tacea retras in mine, si nimeni n-ar sti dupa moartea mea, ca am trait. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”

Te-am facut sa suferi ,acest lucru s-a intimplat si mi-e greu sa indur asta acum, singur, cu gindul la tine, scriindu-ti … Te iubesc de tot, cu parul tau, cu hainele tale verzi, cu hainele si zorzoanele tale ciudate. Iubesc cingatoarea ta ascunsa, copcile, oasele trupului tau… Totul, aspiratiile tale, somnul tau… Vanitatea si cochetaria ta distilata, nelinistile tale profunde, gindul tau putin inghetat, categoric si fara ascunzisuri… Si vai cum sufletul meu tremura la auzul glasului tau…

Aproape am înnebunit de dorul tău, atât cât poate înnebuni un om: nu pot lega două idei, fără ca tu să nu te strecori între ele. Nu mă mai pot gândi la nimic, în afară de tine. În ciuda voinţei mele, imaginaţia mă poartă spre tine. Te prind în braţe, te sărut, te mângâi, mă las în voia celor o mie de mângâieri amoroase care au pus stăpânire pe mine.  Cât despre inima mea, acolo îţi va fi în veci locul – acesta este purul adevăr. Acolo te simt cu toată pofta. Aceasta nu e viaţă.  Niciodată nu am mai fost aşa. Ai devorat totul. Cum îmi las gândul să alerge spre tine, mă simt nesăbuit şi fericit. Mă las purtat de tăvălugul unui vis ademenitor, unde trăiesc într-o clipită cât într-o mie de ani. Ce situaţie dezastruoasă! Copleşit de dragoste, simţind dragostea cu fiecare por, trăind doar pentru dragoste, dar în acelaşi timp lăsându-mă consumat de. Oh, draga mea…am atatea sa- ti spun, cuvinte înlănţuite, pe care nu ni le-am putut rosti decât cu buzele viselor. Totul a fost învăluit de miracolul verde al peisajului trupului tău. Luând forma ta, bicele florilor au răspuns atingerii mele, murmurul izvoarelor. În licoarea buzelor tale a fost mereu ceva din aerul fructelor, sângele rodiilor, orizontului limpezit. Te-am strâns la pieptul meu şi miracolul formei tale mi-a inundat sângele, prin vârfurile degetelor. Orizont şi peisaje = pe toate le-am urmărit cu un sărut. Uitarea cuvintelor va construi limbajul precis al înţelegerii privirilor pe care ni le aruncăm cu ochii închişi. = Tu eşti aici,dar intangibia,, tu eşti universul pe care-l modelez în încăperea mea. Absenţa ta tresare tremurând din bătăile ceasului, în pulsul luminii; respiri prin oglindă. De la tine, la mâinile mele, îţi mângâi trupul întreg, sunt cu tine preţ de o clipă şi, tot preţ de o clipă, sunt cu mine însămi.

Daca lacrimile pe care tu le-ai vazut si stii ca nu sunt capabil sa mi le interzic, daca agitatia pe care o simt langa tine, , daca tot ce am spus si am facut, si sunt pregatit sa spun si sa fac inca si mai multe, nu ti-au dovedit indeajuns care sunt adevaratele mele sentimente ce-ti sunt fidele pentru totdeauna, atunci iubita mea ce alte dovezi sa-ti arat?  Dumnezeu stie ca doresc numai fericirea ta si nimeni nu va ocupa locul in inima mea care este si va fi locul sacru inchinat tie, pana voi ajunge nimic.

De o jumătate de ceas scriu lucrurile astea. Tu ai să-mi scrii? Cum să mă semnez? N-o să semnez deloc, fiindcă nu ştiu cum să mă mai semnez. Te iubesc Nic.

Domnul sa te apere, ierte si binecuvanteze – mereu si mai mult ca niciodata.

Azi imi este dor de tine..

Azi imi este dor de tine…cum mi-a fost si ieri…cum imi va fi si maine.

Mi-e dor sa te am langa mine, mi-e dor sa ma suni, sa ma cauti, sa te enervezi si sa ma enervez degeaba.Dor sa ne certam cu  cu orele, cateodata poate cu zilele;  dor sa ne impacam.Mi-e dor de tot.
Mi-e dor sa-mi umplu noptile cu tine, cu glumele, certurile noastre. Mi-e dor sa fi dulce, aroganta, alintata, repezita, zapacita, adormita, sincer, sa fi in toate felurile in care te-am cunoscut.Mi-e dor sa ma rog de tine sa nu faci una sau alta.  Mi-e dor de mirosul tau de vanilie, mirosul tau de prajituri. Mi-e dor sa te stiu acolo de fiecare data cand mi se intampla ceva amuzant sau cand dau de dracu. Mi-e dor de ambitiile tale prostesti si de entuziasmul tau. De vocea ta, de tonul, de replicile tale. Cum ma tachinai, cum nu te pricepeai sa ma impaci. Cum te jucai pe spatele meu cand ma sarutai si tindeai sa ma strangi tot mai aproape de pieptul tau. Imi amintesc totul infiorator de bine. Si imi este tot mai dor…Daca ai stii cat te-am iubit, si te iubesc, si cum mi-am rupt inima, si cum mi s-au inrosit ochii, poate m-ai crede cat imi pare de rau.Ne-am  facut mult  rau in ultimul timp decat bine, dar ‘binele’ ala, atat cat a fost, parca compenseaza. Azi imi este dor de tine… Imi lipsesti. Imi lipseste tot ce tine de tine, zambetul, vocea, rasul, imbratisarile, tot. Imi lipsesti tu in primul rand, ca persoana, ca suflet, ca prezenta. Imi erai cea mai buna prietena, sora, iubita, tot ce aveam nevoie. Erai perfecta, in cel mai puternic sens al cuvantului. Erai tot ce vroiam si tot ce mi-am dorit. Mi-e dor sa te aud, mi-e dor sa te ascult, mi-e dor sa te vad.Te mai gandesti la mine? Iti mai amintesti cum ne-am intalnit? Cat de emotionatii eram? Cat de mult te asteptam? Mai citesti scrisorile de la mine? Te mai uiti la pozele noastre? Mai sunt in inima ta? Sigur ca nu… Tu insa n-ai plecat din ea, ti-ai ocupat un loc sigur si permanent in sufletul meu, nimeni nu ti-l va putea ocupa vreodata. Ma doare sa vad totusi ca nu pot spune acelasi lucru si despre tine. Ma doare sa vad ca m-ai uitat, si ca poate locul meu e ocupat de altcineva. Ma doare sa vad ca noi nu vom mai putea si niciodata unul singur,  ca nu ma vei mai ajuta cand cad, ca nu vei mai rade de prostiile mele. Mai stii cat de mult iti placea? Mai stii cat ma tachinai?. Stiu ca poate  nu am fost ceea ce ti-ai dorit, atat fizic cat si psihic dar te-am iubit cum nu iti poti inchipui. Inca te mai iubesc. Si nu te pot uita. Nu poti pleca din mintea mea, din sufletul meu.Te-am indepartat. Cu toanele mele, cu nervii mei, cu faptul ca nu m-am schimbat atunci cand ai vrut tu. Mă lupt cu toți demonii care-mi devorează ființa. Când te-am lăsat să pleci fără să spun un cuvânt, sub mine se căscase iadul si vidul pe care îl substituisem oricărei dureri a trecutului își cerșea radierea din dicționar. Abandonat în brațele unei seducătoare tristeți îmi văd ruinate toate edificiile existențiale si simt ca te pierd, incet incet am impresia ca relatia noastra dispare, ca se duce ca si cum n-ar fi fost. Si incerc sa opresc asta, incerc sa o salvez, ma agat de ea ca de un colac de salvare, ea fiind cel mai important lucru din viata mea. De ce vrei sa renunti? De ce vrei sa ma lasi singur? De ce nu vrei sa lupti pentru noi? De ce trag singur de un fir care se subtiaza din ce in ce mai tare? De ce ma eviti? De ce nu vrei sa ma vezi? Mi-e dor si doare… Hai, vino! Mi-e dor de tine! Incat mi-e teama! Sa nu cumva sa alegi pe altcineva in viata ta! Nestiind unde sunt, nehranindu-te cu mine…

Azi imi este dor de tine…cum mi-a fost si ieri…cum imi va fi si maine.

Ce mai faci?

„Ce mai faci? /De când nu ne-am văzut/Ştii câte stele au răsărit?/Şi câte au căzut?”

 

Ne moare dragostea minunata si nu stiu ce sa fac. Nu mai stiu cine sa fiu ca sa-ti plac. Nu mai stiu cum ar fi sa traiesc fara tine si fara ce simt pentru tine. Nu mai stiu cum ar arata ochii mei, dimineata, cand n-ar da de tine pe perna cealalta si nu mai stiu sa fac omleta doar din 2 oua…

 

„Zi-mi ce mai faci tu/Dacă ţi-e bine/Dacă la mine te gândeşti/Zi-mi dacă îţi place/Viaţa ta nouă/Dacă e chiar ce îţi doreşti..”

 

Iti scriu din stare de dor,si nici nu stiu daca vei citi, sau daca iti va citi cineva sau cineva iti va spune despre ceea ce scriu, din stare de amor de dor amar, caci dorul de tine e rezumatul perfect a ceea ce conteaza cu adevarat in viata mea.In starea de dor comunicam cel mai bine, atunci ne spunem tot ce n-apucam cand suntem lipiti.Abia atunci ne trec prin minte lucruri ce le-am face impreuna sau pretuim toate zilele banale.Cand dorul se inteteste, invatam sa scriem, sa vorbim, sa ne lasam descoperiti, sa adoram vulnerabilitatea, sa pastram amintirile…

„Ce mai faci? /Care e viaţa ta? ,Eşti parcă mai frumoasă azi, decât erai cândva/Ce mai faci?
E tot ce vreau să ştiu,/Altceva nu mai pot spera/E poate prea târziu…”

 

N-am stiut sa iubesc felul in care ma iubesti.. Mi-e dor.Dor de iubirea vietii mele- asta e culmea dorului, iti poti intreba sufletul, iti va spune probabil ca atunci te-a cunoscut cu adevarat..Dor, dorul nu e o boala, nu ai nevoie de vindecare, ci doar de regasire, de revedere de reintregire.

Mi -e dor de tine, si mi-as bate un cui in talpa si altul in frunte, iubirea din tine sa nu ma uite, m as face eu insumi cuie, de ai veni sa mi te agati duduie…

 

„Zi-mi ce mai faci tu/Dacă ţi-e bine/Dacă la mine te gândeşti/Zi-mi dacă îţi place/Viaţa ta nouă/Dacă e chiar ce îţi doreşti..”

 

Iti scriu, cuvinte asezate dupa bataile inimii mele, fara sa stiu daca le vei citi, sau daca vei afla de ele.

Nu pot sa ma uit la alte femei ce poatezumzaie in jurul meu, si asta inseamna ca sunt indragostit.Da’ rau! Mananc singur, traiesc singur, fac cumparaturi singur si tresalt si intorc capul de cate ori vad mame cu copil.Te vad la metrou, in tramvai, in ploaie pe strada, in esarfa colorata fluturand la gatul cuiva, in reflexia unei jachete de piele, in rasul cuiva colorat.Seara, in pat doare cel mai tare.Nu pot sa mai vad niciun film, nici muzica nu ascult, ca-mi aduc aminte de tine. Mi-e dor de fiecare centimetru din tine, de scobitura claviculei, de urechile dulci, de curbura spatelui tau si de scobitura din spatele genunchiului, de felul tau de a mi reprima incercarile de gadilare, spunand ca te intep cu degetele. Mi-as face o cafea, dar nici cafeaua nu are gust fara tine.Acum stiu cine era muschiul, partea puternica a relatiei, suma tuturor lucrurilor bune si coerente. J)Te-am spionat la mare, mai fatis, mai pe furis, cum te imbracai, cum te dezbracai, cum dormeai noaptea, ti am furat clipe din somn si am ascultat cum respiri dormind, cum o faceam odinioara, ma bucur desi sincer ma doare , ce amalgam de contradictii, ma bucur sa te vad fericita, esti atat de frumoasa, fara de farduri sau rochie noua.Esti frumoasa ca-n noaptea in care am plecat dupa acadele;)

Ma simt brusc batran, sunt batran fara tine.Am 33 si poate inca vreo 50 ce vreau sa-i consum langa tine.Nu, nu-ti voi scrie despre Diana, sunt egoist, desi,stii ca o iubesc si o iubim amandoi incomensurabil.Scriu despre dor, despre tine, despre mine, despre noi.Mi am facut curat in sertar, am aruncat pastile, pilule si vorbele rele..

Nu o sa mai scriu ca am fost si ca sunt prost, ca am mers din greseala in greseala, nici ca te am iubit, te iubesc si te voi iubi mereu, nici ca nu am vindecare si nici ca nu sunt obsedat cum zici tu ci doar te iubesc nebuneste..Te doresc, dureros de mult.Te visez, te inspir, te respir, te plang cu lacrimi amare.Esti lipsa batailor inimii mele.Te iubesc.

 

„Ce mai faci? /De când nu ne-am văzut/Ştii câte stele au răsărit?/Şi câte au căzut?”

 

 

Oare, chiar avem timp?

Pentru ca in ultimul timp ma despart din ce in ce mai des de oameni dragi, pentru ca albesc in suflet, pentru ca in seara asta un bun prieten s-a mutat undeva intr-o stea albastra, acolo unde poate e si Momo, pentru ca sunt amortit spiritual si fizic, pentru ca am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde fiindca s-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi, pentru ca am  invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul, pentru ca mereu mi-a placut Octavian Paler, va las sa cititi ceva frumos si al dracului de adevarat. Ma inclin.

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta – murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI  sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti  cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede …
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Cand nu ai probleme..iti faci

Cand iti este bine alaturi de omul de langa tine te gandesti ca ceva e in neregula. De ce atata bine? Iti faci scenarii. Iti pui mintea la contributie, sa coaca ceva. Ne cautam dramele prin rafturile de scenarii si ne distribuim in ele.

 

“Spunem ca vrem sa ne traim viata frumos alaturi de oameni misto si cand ajungem sa facem asta ne fileaza o lampa. Daca spunem des “te iubesc” de ce o facem? Daca aduci flori prea des de ce faci asta? Ascunzi ceva? Incepem sa ne obisnuim cu binele si asta e rau. Incercam mai mult. Sa fie mai mult bine. Si vorba proverbului “mai binele e dusmanul binelui”.

Nu am inteles o lunga perioada vorba asta. Insa acum stiu despre ce este vorba si este reala suta la suta.  Si uite asa…prea binele asta ajunge sa iti fie dusmanul de moarte. Gandurile aiurea, sapatul dupa chestii din trecut, lipsa trairilor din acest moment, comparatia dintre oameni, “ala era asa, aia sunt asa, tu esti asa”, nelinistile si dezamagirile din trecut strica tot ce traiesti in prezent.

Si pana la urma de ce sa nu traim fericiti in prezent? De ce sa nu ne bucuram de clipa asta? De ce sa nu ne bucuram de bucata asta de ciocolata pe care o impartim si sa ne gandim ca amandoi…la un moment dat am impartit ciocolata asta cu altciveva? M-am intrebat mereu de ce e atat de greu sa construiesti si este atat de la indemana sa darami caramizile? Pana acum nu am gasit raspunsul.”

Nimic

O nouă zi, o nouă încercare… Nu e nimic de ascuns. Nu mă simt foarte în largul meu astăzi. Azi, sunt trist…
Tot ceea ce se întâmplă în jurul meu pare a nu mai fi controlat și controlabil. Realizez că nu mai există criterii, limite și nici interpretări rezonabile. Simt oameni tristi, lucru care mă deprimă. Tristețea aduce răutate, pentru că alternativa tristeții este răutatea. Aruncăm cuvinte, tăiem în suflete, râdem de iubirea celui ce ne venerează.
Mi-e scârbă de ideile astea preconcepute. Mi-e scârba de faptul că toți sunt foarte pricepuți în toate și că dețin supremul adevăr. Până când?!
Mi-e scarba ca mintim si ne mintim.Credem ca suntem abili, cand de fapt adevarul infailibil iese intotdeauna la suprafata.
Ușor ușor ajung să conștientizez faptul că suntem atât de mici în acest univers. Ne dăm atât de multă importanță și căutăm mereu ceva care să ne ducă cât mai sus, uitând să ne întrebăm ce căutăm de fapt ? Încet, dar sigur, ne înstrăinăm unii de alții, crezând că suntem separați, că e absolut inutil să ne pese de celălalt , sau că celălalt nu are cum să fie afectat de acțiunile noastre. Ne construim zilnic ziduri în jurul ființei noastre și nu lăsăm să se apropie decât pe cine consideră mintea noastră că merită. Nu suntem în stare să ne purtăm nouă de grijă, dar ne simțim foarte puternici dându-le sfaturi celorlalți, chiar dacă nu ne pasă absolut deloc.
Cum ar fi dacă dintr-o data ne-am hotărî să renunțăm la tot ce am crezut că reprezintă propriul adevăr? Sa ne dăm drumul și să răspundem cu iubire la prostie sau ignoranță? Cum ar fi dacă am fi noi cei care dăruim, în loc să așteptăm să primim de la ceilalți? Cum ar fi dacă ne-am privi mai des în ochi în loc să ne evitam privirile pentru că avem mereu ceva de ascuns? Cum ar fi să fim noi înșine în loc să ne afișăm măștile sociale și să jucăm niște roluri proaste? Cum ar fi să facem noi ce ar trebui făcut, în loc să așteptăm de la cei a căror mentalitate nu mai poate schimba nimic? Cum ar fi? …
Uneori e nevoie să pierzi tot pentru a învăța că nimic nu e permanent, alteori e nevoie să cazi pentru a învăța și tu cât de greu, dar cât de important e să te ridici…
Vine o vreme când după mult zbucium, durerea se ridică și tot ce mai auzi e glasul liniștii… Vine o vreme când nu mai ai pentru ce să lupți, pentru că în realitate ai învins. Vine o vreme când totul ajunge la un sfârșit, pentru a putea face loc unui nou început. Vine o zi când nici măcar timpul nu va mai exista și o zi în care ziua nu va mai fi nici zi, nici noapte.
Se spune că fiecare durere ne lasă un cadou. Și că fiecare cadou ne întreabă ceva, iar fiecare ceva, lasă un răspuns… Fiecare dintre noi are zile în care zâmbetul le piere de pe buze, zile în care ochii le plâng, sau de ce nu, zile în care sufletul le e în genunchi… Zile în care realizezi că sunt persoane care te dezamăgesc groaznic, dar și zile în care realizezi că te-ai dezamăgit singur. Astea sunt crunte…
Ne mințim sinele și venerăm la rândul nostru orgoliul. Judecăm principiile și folosim oamenii… Trăim în lux dar ne sărăcim sufletele. Admirăm exagerat bogățiile exterioare și ne mutilăm interioarele… Penibil ! Toți știm multe, dar atât de puține… Toți aruncăm vorbe de mărimea unor bolovani fără a fi conștienți de urmări… Toți avem impresia ca e atât de simplu să zbori liber… Ei, nu e ! Se spune că viața nu este despre cum supraviețuiești în furtună, ci despre cum dansezi în ploaie ! Ploaie ?! Tăcere și noapte … ? Umbre și lumina felinarelor…? Frigul, bătaia vântului, picăturile de ploaie… Parcă e destul de greu să dansezi în ploaie.
Am obosit să mă fac ca nu înțeleg, am obosit să întâlnesc ipocrizia, duplicitatea și prostia, la fiecare pas. Am obosit să trec cu vederea doar de dragul bunului simț… Pentru că vine un moment în care stai și îți analizezi propria viață. Și ai impresia că ești una dintre cele mai blestemate persoane din lume. Dar când te raportezi la alții, realizezi că treaba nu e exact așa.
Sunt dezamăgit de orgoliul stupid la care nu am renunțat de cele mai multe ori.
Încerc din răsputeri să revin, să fiu prezent, cu gânduri, trăiri, emoții…. Ți s-a întâmplat vreodată să fii dezamăgit de tine însuți? Am atât de multe de spus, dar un vocabular atât de sărac în momentul de față… Nu pot să mă exprim, și nu știu de unde pot să primesc ajutor.  Îmi e greu totuși să înțeleg de ce oamenii, oamenii în care eu am crezut, și-au bătut joc de mine… Îmi este greu să înțeleg de asemenea de ce mi-am bătut eu joc de mine, si de ei ? Nu este nimeni responsabil de suferința mea, deoarece eu singur am produs-o prin faptul că încă am încredere prea multă… Veșnica mea problema…

Mă simt invizibil, inutil. Tânjesc după ceva care să îmi aducă un strop de încredere, de bucurie.

Azi

La sfârșitul zilei ce contează mai mult? Atunci când te pui în pat și te gândești că a mai trecut o zi? Cât ai adunat în viață? Ce funcție ai? Ce model de telefon ai sau că ai reușit să-ți bagi botox în buze azi? Că ai impresionat pe unul sau altul cu fundul tău sau cu cheia aruncată pe masă? Ce te-a mulțumit azi, de fapt? Întreb gândindu-mă la “azi-ul” meu.

Pentru că viața te întoarce pe toate părțile. Treci prin tot felul de experiențe care contrazic ideile pe care le-ai avut chiar ieri. Ba mai mult, parcă viața se încăpățânează să îți demonstreze contrariul atunci când susții ceva prea ferm. De asta părem schimbători. În fond, devenim permanent altceva, nu suntem nicicând ceva anume. Poți crede despre tine că n-ai suporta aia sau aialaltă. Că n-ai putea niciodată să faci sau să nu faci ceva. Că nu poți ierta ceva sau că ai știi exact ce să spui într-o anumită situație. Poți crede că tu ești într-un anumit fel în relațiile cu ceilalți și că nu te poți schimba nicicum.

Pentru mulți, libertatea, astăzi, înseamnă “fac ce vreau”, “nu dau explicații nimănui”, “beau cât vreau, mă culc cu cine vreau”, “trăiesc cum vreau” etc. Și până aici e ok. Fiecare trăiește atât cât înțelege din viața asta. Unii mai mult, alții mai puțin. Problema apare în partea consecințelor ce rezultă din libertatea asta. Aici nimeni nu mai rânjește șmecherește. Aici toți vin cu motive care mai de care. Aici toți au impresia că motivele lor sunt bineîntemeiate și că astea le-ar legaliza faptele mai mult sau mai puțin morale. Aici nu mai sunt “șefi” pe viața lor, sunt victime ale împrejurărilor. Aici nu-și mai recunosc libertatea fiindcă nu le convine.

Suntem ceea ce alegem să fim. Nu suntem ceea ce își doresc părinții noștri să fim. Nu suntem ceea ce ne-a afectat în copilărie. Nu suntem ideile pe care le-am auzit crescând. “Să nu crezi în nimeni, tată, vezi, cum m-a prostit ăsta?”, “Să nu ierți, soro, că uite că ajungi ca mine!”, “Fă-le și tu înapoi!”, “Nu te lăsa, vrei să zică lumea că ești prost?”, “Nu încerca asta că nu e bine, ascultă de la mine!” “Trebuie să faci așa sau așa dacă vrei să fi respectat”, “Trebuie să faci orice pentru bani că fiecare-și vede interesul, nu vezi?”, “Să nu crezi aia, să crezi asta!”

Nu suntem nici durerile pe care o experiență sau alta le-a provocat în noi. Nu suntem suferințele trase din cauza părinților care nu se înțelegeau. Nu suntem neîncrederea adunată în urma divorțului dintre ei. Nu suntem urmările neatenției de care am avut parte în copilărie. Nu suntem trauma provocată de un tată bețivan și neîncrezător în viață, cum nu suntem nici rezultatul minciunilor sau nepăsării mamei. Nu suntem efectul atmosferei în care am crescut în familie! Asta înseamnă că avem puterea să facem să fie la noi în familie ALTFEL. Dacă alegem asta, binențeles.

Nu suntem nici amăgiri, nici greșeli, nici eșecuri. Nu suntem definiți de ceea ce am făcut. Am făcut atât cât am priceput la momentul respectiv, pe când nu eram conștienți ce mult înseamnă să alegi în conformitate cu ceea ce ești. Cu sufletul tău. Asta nu înseamnă că nu suntem responsabili de trecutul nostru “inconștient”, că “așa a fost să fie”, că “eram posedat” sau mai știu eu ce aberații. Înseamnă doar, că putem fi mai mult decât am fost dacă vrem cu adevărat și alegem asta.

Și pentru ce e bun trecutul dacă nu ca să înveți ceva din el? Cum îți dai seama că ai învățat ceva bun din el? Nu-l mai repeți. Cum îți dai seama că n-ai învățat nimic? Răsplătești pe toți ceilalți pentru răul pe care singur ți l-ai făcut.

Și cercul vicios continuă. Tu te plângi de alții, dar stai printre ei. Te plângi de mincinoși, dar minți. Te plângi de cei care înșeală, dar înșeli. Te plângi că ești uitat, dar uiți. Te plângi că ai merita iertare, dar nu ierți. Te plângi de gândirea altora, dar pe a ta n-o pui la îndoială niciodată. Împotriva altora, cu gânduri ostile, cu conspirații idioate și cu comportament “ușor” paranoic, întrebându-te ( pe bună dreptate, nu? ), din ce în ce mai rar, de ce alții pot fi fericiți iar tu nu!

 

Viața te aude și-ți va arăta că nu te cunoști îndeajuns. Nici nu e posibil asta pentru că nu e nevoie să te cunoști pe tine și să te înțelegi ca să poți să te bucuri de viață și de oamenii din jur. Omul e ființa cea mai complexă. Avem gânduri de nicăieri, sentimente la tot pasul și întrebări fără răspuns. Avem oameni în jur pe care îi vrem aproape și oameni de care nu ne putem apropia nicicum. Avem curaj și temeri în același timp. Avem lacrimi în ochi în timp ce zâmbim. Avem dureri în timp ce e bine și bucurii în timp ce e rău. Avem griji în zile liniștite și pace în nopți cu furtună. Avem credință în timp ce ne îndoim și plăceri în timp ce ne doare.

Avem o singură viață și prea puțin timp să o înțelegem. Prea puțin timp să așteptăm. Prea puțin timp ca să nu trăim așa cum ne cere inima să o facem!